Rugăciune: Ce-aș fi fără de Tine, Doamne?!

Fără Tine mi-e timpul trecut și rece. Mi-e sufletul pustiit devreme și spune-mi Tu – Ce e viață fără Tine? Un non-sens, o floare ofilită, o ceată ce se risipește odată cu ivirea zorilor, o durere ce caută a se vindeca. Ești lumina ochilor mei. Îmi ești speranță, răbdare și iubire. Îmi ești refugiu, bucurie, zâmbet. Mi-e dor de Tine în fiecare zi.

Îmi amintesc de mine, un suflet pur în Mana Ta. Îmi amintesc un copil plăpând și lovit de încercări. Îmi amintesc de multa durere… îmi amintesc Isus câte lacrimi am vărsat atâtea nopți la rând. Pe toate le-ai văzut, pe toate le-ai numărat, pe toate le-ai cunoscut. Îmi amintesc, Isuse, ce suflet gol aveam, ce înfrântă mă simțeam – ce tristă am fost. Tu ai fost acolo! Tu mi-ai întărit pașii, mi-ai arătat calea, mi-ai auzit strigătul de ajutor. Nenumărate mi-au fost gândurile de a renunța. Îmi amintesc Isus, când mi-ai pus speranță, îmi amintesc nisipul ce se scurgea din clepsidră și de seara întunecată. Îmi amintesc aerul greu și apăsat.

Atunci Te-am cunoscut pe Tine! Tu ai fost Cel ce mi-a dat viață, Cel ce Și-a adus aminte de mine, Cel ce m-a iubit de când eram în Cer. Astăzi mi Te îmbrățișează inima și adânc îmi ești înrădăcinat în unica mea dragoste. Oh, Isuse, mult iubit, pune lumină acolo unde este întuneric în mine.

Ești mângâierea mea în ceasurile nopții. Ești izvorul meu de apă vie, glasul inimii mele, iubirea mea eternă. Ești dragostea sufletului meu. Oh, Dumnezeul meu, Tu ești Cel de care voi fi îndrăgostită o veșnicie și încă o zi. În ochii Tai se odihnește marea. În mana Ta răsare soarele și natura renaște. Te regăsesc printre adieri de vânt, printre răsărituri. Te regăsesc în frumusețea florilor, a munților, a întregii creații.

Printre bătăile mele de inimă îți scriu Domnul meu. Îți scriu Isuse scump, cu firea-mi tremurând, cu lacrimi rupte din dureri, cu zâmbete primite-n dar de iubirea-Ți mare. Atât de mult timp, trecut-au anii peste mine, atât de puțini, dar atât de mulți spiritual. Atâtea secunde petrecute în tăcere, atâtea zile pierdute într-un ocean de amintiri. Atâția ani ce au plecat și nicicând nu se mai întorc.

Te rog, atinge-mi inima cu blândețea cuvintelor Tale, cu iubirea Ta a cărui izvor pornește din veșnicii. Ia-mă la pieptul Tău și lasă-mi somnul lin și dulce. Din ale valurilor urlete, Tu mă strigi și mă iubești, mă pui acolo unde tristețea se spulberă, unde zâmbetele prind culoare. Tu-mi înflorești primăvara și mă scalzi în roua dimineții, îmi pictezi toamna în culori de melancolie. Chiar și atunci când tot ce ai zidit Tu în mine nu se mai poate ruga – poate inima. Iar dintre stele, de sus, Tu Îți pleci urechea la șoaptele inimii mele. Tu mă desfeți în cântări, în note muzicale ce îmi inundă sufletul și sădești în mine pacea de mult căutată. Nu există nicio prăpastie atât de adâncă unde dragostea Ta să nu poată ajunge.

Cum marea se întoarce mereu la țărm și nicicând nu s-ar mai depărta, așa Te iubesc eu pe Tine, Domnul Meu!

Diana Pop

Distribuie mai departe:

FacebookTwitterGoogle


Despre autor

Flavius D. Avramescu

Să fiu părtaș cu Hristos nu înseamnă tot timpul binecuvântare pământească, nu înseamnă tot timpul apreciere, nu înseamnă spectacol, nu înseamnă tristețe…înseamnă smerenie, dar totuși bucurie, înseamnă aplecare și totuși înălțare, înseamnă dispreț pentru ce e vrednic de disprețuit și totuși…dragoste.

Postări

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *